|
SCUFUNDAREA MILITARĂ PE PLAN MONDIAL |
|
|
1194 î.Hr.: scafandrii militari sunt folosiţi în timpul războiului împotriva cetăţii Troia. Scafandrii sabotau navele inamice prin găurirea corpului şi tăierea parâmelor ancorelor. Scafandrii mai erau folosiţi şi la construirea unor structuri de apărare sub apă împotriva atacurilor flotelor inamice. Referiri la activităţile scafandrilor militari sunt făcute şi de Homer în Iliada (700 Î.Hr.), precum şi Herodotus (sec.V Î.Hr.). 1511: se reeditează lucrarea lui Vegetius De Re Militari în care sunt prezentate câteva gravuri ale unor mijloace de respirat sub apă. Într-una, un scufundător îmbrăcat cu un veşmânt strâmt, respiră într-un burduf plin cu aer, iar în alta un alt scufundător are capul acoperit în întregime cu o glugă fixată ermetic sub braţe. În partea superioară gluga comunică cu suprafaţa, iar extremitatea pluteşte susţinută de o başică umflată cu aer. 1680: fizicianul italian Giovanni Borelli descrie în lucrarea De motu animalium un dispozitiv inventat chiar de el care este considerat a fi strămoşul aparatului autonom. Scafandrul ţine capul într-un vas din metal prevăzut cu o ferestruică iar aerul expirat, înainte de a se reîntoarce în vas, era împrospătat trecând printr-un tub lung din aramă umplut cu apă. Din când în când pentru a nu respira prea mult în vas, scafandrul se ridica la suprafaţă, deschidea două robinete şi suflând elimina aerul viciat printr-un robinet lăsând să intre aer curat prin celălalt. Apoi închidea robinetele şi cobora din nou pe fundul apei. Aceste mişcări ale scafandrului erau uşurate datorită lestului pe care-l purta precum şi datorită unui element al aparatului ce semăna cu o seringă umplută cu aer şi etanşe cu ajutorul căreia scafandrul modifica volumul, obţinând astfel flotabilitate pozitivă sau negativă. În plus,scafandrul putea să-şi pună nişte înotătoare asemănătoare labelor de broască. (Figura 7). 1771: parizianul Freminet inventează "maşina hidrostatergatică". Aparatul era alcătuit dintr-o rezervă de aer, o cască cu ferestruică şi o îmbrăcăminte din piele etanşe şi solidă. O armătură metalică articulată asigura rezistenţa la presiunea apei lăsând în acelaşi timp scafandrului mai multă libertate a mişcărilor. Aparatul lui Freminet permitea circulaţia continuă a aerului, iar respiraţia se efectua prin intermediul unor foale pe care le purta scafandrul şi care erau puse în mişcare de un resort. Cu acest aparat Freminet a stat timp de mai mult de o oră la adâncimea de 15 metri pe fundul fluviului Sena. (Figura 11). 1797: inginerul german Karl Heinrich Klingert publică lucrarea Tauchermaschine (Aparat pentru scufundare) în care propune un aparat de respirat sub apă asemănător cu cel al lui Freminet. (Figura 12). 1808: Brizé-Fradin concepe un aparat autonom de respirat sub apă considerat a fi şi el unul din strămoşii aparatelor autonome moderne. (Figura 13). 1809: germanul Friedrich Von Drieberg inventează un aparat autonom numit “tritonul”. Aparatul era alcătuit dintr-un rezervor cu aer pe care scafandrul îl ţinea în spate şi alimentat cu aer de la suprafaţă printr-un tub. Scafandrul purta pe cap o coroană la care era ataşată o vergea metalică. Prin mişcările capului, vergeaua acţiona o supapă a rezervorului, scafandrul alimentându-se astfel cu aerul comprimat din acesta. (Figura 14). 1825: englezul William James inventează un aparat de respirat sub apă prevăzut cu un recipient cu aer comprimat la presiunea de aproximativ 30 bar ce era livrat la debit constant. William James a formulat se asemenea pentru prima oară şi principiul de funcţionare al costumului cu volum constant. Deşi utilizarea acestui aparat autonom era limitată la durate scurte de timp şi adâncimi reduse, este considerat a fi primul aparat autonom de respirat sub apă. (Figura 16). 1825: americanul Charles Condert inventează un aparat autonom ce era compus dintr-un rezervor în formă de potcoavă pe care scafandrul îl purta în zona mijlocului. Aparatul debita un flux continuu de aer în interiorul unei căşti deformabile prin intermediul unui tub din cupru îndoit. Sistemul mai cuprindea şi o supapă pentru umflarea costumului scafandrului. Cu acest aparat, Condert a efectuat câteva scufundări în East River din statul New York înainte de a-şi pierde viața în anul 1832 datorită crăpării tubului de alimentare cu aer. (Figura 17). 1828: Lemaire d'Augerville patentează aparatul "pneumatonautic"care permitea rămânerea sub apă timp de jumătate de oră. Aparatul era alcătuit dintr-o butelie purtată de scafandru pe spate şi un sac respirator prevăzut cu două furtunuri din cupru în formă de spirală acoperite cu pânză impermeabilă şi care se uneau la o mască facială. Scafandrul purta lest ai cărui plumbi erau suspendaţi la înalţimea pieptului. Butelia conţinea o cantitate de 600 litri de aer comprimat la presiunea de 23 bar şi putea fi încărcată cu ajutorul unei pompe manuale. Debitul de aer era reglat de scafandru prin intermediul unui robinet. Un alt robinet situat la partea superioară a aparatului solitar cu primul printr-un furtun interior, permitea comandarea admisiei aerului care era condus la sacul respirator şi apoi la masca facială. Aceasta era prevazută pentru nas cu un dispozitiv din cupru şi cu un strat de mastic în interior pentru a se potrivi la orice configuraţie a feţei. Masca facială acoperea obrajii iar ochii erau protejaţi cu două geamuri mici. Elementul cel mai ingenios al aparatului îl constituia însă o băşică înotătoare aflată sub sacul respirator pe care scafandrul o putea umfla sau dezumfla permiţându-i astfel să înoate pe sub nave. Aparatul "pneumatonautic"a fost experimentat de marina naţională franceză efectuându-se scufundări până la adâncimea de 20 metri cu durata de 30 minute. (Figura 18). 1843: datorită experienţei acumulate în urma ranfluării navei HMS Royal George, Royal Navy înfiinţează prima şcoală de scufundare. 1860: Benoit Rouquayrol, un inginer de mine inventează "regulatorul pentru curgerea aerului comprimat", piesa principală a aparatului de salvare destinat minerilor. Rouquayrol se asociază cu ofiţerul de marină Auguste Denayrouze pentru a transforma împreună aparatul de salvare într-un aparat de scufundare al cărui brevet este depus în acelaşi an la 14 Aprilie. 1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfecţionate a aparatului de respirat sub apă, cu alimentare de la suprafaţă prin intermediul unui furtun din cauciuc şi alimentat de la o pompă (Figura 19). În acelaşi an la 27 Iunie, apare brevetul variantei autonome. Anul urmator, aparatul autonom este dotat cu un fluier avertizor ce anunţa apropiata epuizare a rezervei de aer comprimat, iar în anul 1866 detentorului acestui aparat i se ataşează un prefiltru metalic în formă de stea destinat a opri impurităţile din aerul rezervorului. 1870: Rouquayrol şi Denayrouze pun la punct un nou dispozitiv pentru aparatul lor,"aeroforul" (Figura 20). Ca şi în modelul anterior, scafandrul purta pe spate în poziţie orizontală un rezervor din oţel ce conţinea o mică cantitate de aer comprimat la presiunea de 40 bar. Din exterior o pompă împingea în rezervor aerul până la această presiune. Între rezervor şi căile respiratorii aerul era destins în regulator, organ de precizie al aeroforului. Pe cele două feţe ale unei membrane acţionau pe o parte presiunea ape, iar pe cealaltă presiunea aerului respirat. Dacă aceasta era inferioară presiunii apei sau atunci când plămânii începeau să fie comprimaţi, membrana se deforma declanşând deschiderea unei supape ce permitea pătrunderea aerului. Atunci când presiunea aerului creştea (în timpul expiraţiei), sau când presiunea apei scădea (în timpul ridicării), supapa se închidea iar excesul de aer era evacuat prin deschiderea unei valve din cauciuc numită "cioc de raţă". Prin acest regulator al aeroforului se realiza în mod automat echilibrul între presiunea apei exercitată la exterior asupra corpului scafandrului şi presiunea aerului la interior în plămânii scafandrului. În acest mod, respiraţia nu necesita efectuarea unui efort deosebit. Aparatul Rouquayrol-Denayrouze în varianta autonomă, corespunde exact ca principiu aparatului autonom de astăzi. Acest aparat putea fi utilizat nu numai autonom dar şi cu alimentare de la suprafaţă de la o pompă prin intermediul unui furtun din cauciuc, cu avantajul unei lungi durate de scufundare dar având inconvenientul unei mari jene in mişcare. Varianta autonomă a acestui "aparat cu presiune joasă" nu oferea o autonomie suficientă de scufundare (mai puţin de 15 minute la adâncimea de 10 metri), însă varianta mult mai perfecţionată care a urmat "aparat respirator cu presiune mare", permitea atingerea adâncimii de 40 metri sau adâncimea de 10 metri şi durata de peste o oră. 1878:
Henry Fleuss readuce ideea unui aparat autonom de respirat în circuit
închis şi concepe un aparat care putea fi utilizat atât pe uscat în
medii toxice cât şi sub apă. Aparatul a fost construit în producţie de
serie la firma Siebe Gorman & Co.Ltd.din Anglia (Figura 21). 1897: George Jaubert inventează substanţa numită oxilită utilizată pentru reţinerea dioxidului de carbon. 1899: Desgrez şi Balthasard au inventat un aparat de respirat sub apă cu eliberare de oxigen pentru inspir şi reţinerea dioxidului de carbon din expir prin procese chimice. 1902: Dräger proiectează primul aparat de respirat pentru securitate minieră urmat în anii următori de aparate de respirat sub apă pentru scafandrii.(Figura 41). 1908: fiziologul englez John B. S. Haldane formulează primele reguli precise necesare asigurării unei urcări progresive a scafandrilor la presiunea atmosferică (Figura 24). După efectuarea a numeroase experimente practice în care a folosit capre, Haldane stabileşte teoretic pe baza unor ecuaţii matematice o procedură de decompresie în trepte cu mai multe opriri în funcţie de adâncimea şi durata scufundării, care a fost apoi denumită "tabelele lui Haldane". De asemenea, dacă dintr-o cauză oarecare un scafandru este obligat să revină foarte rapid la suprafată, el trebuie ca imediat să se scufunde din nou pentru a reveni la presiunea atmosferică în mod reglementar sau să fie recomprimat într-un cheson special unde este decomprimat în mod lent conform acelorlaşi tabele.Tabelele lui Haldane au fost publicate în acelaşi an de Comitetul de scufundare profundă al Amiralităţii britanice. De atunci, modificate de mai multe ori tabelele, lui Haldane au fost adoptate de cele mai multe ţări, principiile de bază fiind considerate valabile şi în prezent. 1911: Sir Robert Davis manager la firma Siebe Gorman & Co.Ltd.,concepe un aparat autonom de respirat sub apă în circuit închis bazat pe aparatul lui Fleuss. Aparatul care-i poartă numele, a fost fabricat şi de alte firme specializate ca Dräger în Germania şi Pirelli în Italia şi utilizat în special pentru salvarea echipajelor de pe submarine. (Figura 25). 1912: Apare primul raport Westfalia Maschinenfabrik asupra utilizării amestecurilor azot-oxigen (NITROX) în aparatele autonome de scufundare. 1912: Siebe şi Gorman pun la punct aparatul autonom de scufundare cu butelie şi recirculator.(Figura 42). 1915: se înfiinţează prima şcoală de scufundare a U.S.Navy, iar în anul 1927 ia naştere Experimental Diving Unit. 1917: firma Dräger produce un aparat autonom de respirat sub apă care recircula amestecul respirator compus din aer comprimat îmbogăţit cu oxigen. Aparatul putea fi utilizat până la adâncimea maximă de 40 metri (Figura 26). 1918: Watanabe Riichi patentează în Anglia un aparat autonom de respirat sub apă numit "Oigushi Peerles Respirator". Aparatul este alcătuit dintr-un rezervor încărcat cu aer comprimat şi purtat în poziţie verticală de scafandru pe spate. Acest aparat a fost utilizat de Marina Japoneză, iar în timpul testelor s-au putut efectua scufundări până la adâncimea de 98 metri 1925: Yves le Prieur ofiţer în Marina Franceză, pune la punct un aparat autonom de respirat sub apă cu manodetentor,la debit constant ce era alimentat cu aer comprimat dintr-o butelie Michelin. Varianta perfecţionată a acestui aparat, cu mască facială,este aprobată de Marina Franceză în anul 1933 în ciuda slabelor sale performaţe (durata de scufundare de numai 10 minute la adâncimea de 12 metri) datorită pierderii unei mari cantităţi de aer atunci când scafandrul inspira. În anul 1936 le Prieur începe să predea lecţii practice de scufundare cu acest aparat în piscina de la Trocadero din Paris formând cu această ocazie primul club de scufundare numit "Club des plongeurs et de vie sous-marine" (Figura 27). 1925...1935: U.S.Navy pune la punct tehnologia scufundărilor cu heliu realizîndu-se atingerea unor adâncimi de peste 120 m. 1940: Chris Lambertsen concepe un aparat cu oxigen în circuit închis LARU, utilizat în aplicaţii militare.(Figura 43). 1941...1944: în timpul celui de-al doilea război mondial, scafandrii italieni folosesc aparate de respirat în circuit închis pentru a plasa încărcături explozive sub navele de război şi comerciale germane. Scafandrii britanici folosesc aceeaşi tehnică pentru a scufunda nava Tirpitz. 1943: se înfiinţează USN Underwater Demolition Team. 1943: detentorul Cousteau-Gagnan eşuează primele teste efectuate în luna Februarie în râul Marne de lângă Paris. Se aduc o serie de modificări cum ar fi fixarea supapei de evacuare a aerului expirat în camera detentorului la acelaşi nivel cu cea de inspiraţie şi punerea unui al doilea furtun separat pentru expiraţie. În acelaşi an în cursul verii şi toamnei, Cousteau împreună cu Philippe Taillez şi Frederic Dumas testează prototipul acestui aparat în Marea Mediterană. Deoarece aparatul se dovedeşte a fi sigur şi deosebit de uşor de utilizat, este folosit şi de către ceilalţi membri ai familiei Cousteau (soţia şi cei doi fii). Se efectuează peste 500 de scufundări testând aparatul încercându-se determinarea limitelor de utilizare. Astfel în luna Octombrie, Dumas atinge adâncimea de 64 de metri. Aparatul suferă o serie de perfecţionări ajungându-se în anul 1945 la renumitul detentor Cousteau-Gagnan, CG-45 (Figura 29). Acesta va fi urmat de alte variante perfecţionate şi anume de detentorul Mistral şi Super Mistral de tipul "detentor dorsal" cu un singur etaj şi apoi de detentorul Acquilon cu două etaje separate. Toate aceste modele au fost produse la firma La Spirotechniques, o subsidiară a L'Air Liquide şi comercializate în Franţa începând cu anul 1946. Aparatul Cousteau-Gagnan stă la baza tuturor aparatelor de respirat cu aer comprimat utilizate în prezent în scufundarea autonomă. În S.U.A.aparatul Cousteau-Gagnan a fost comercializat sub denumirea de Aqualung. 1946: se înfiinţează British Admirality Experimental Diving Unit. 1952: U. S. Navy pune la punct aparatul de respirat sub apă în circuit închis cu presiune constantă a oxigenului. 1960: U. S. Navy realizează aparatul autonom de respirat sub apă cu amestec respirator în circuit închis, echipat cu analizor de gaz portabil. 1962: se înfiinţează U. S. Navy SEAL Team 1 & 2. 1964: U. S. Navy adoptă aparatul autonom în circuit semiînchis Mk 6 UBA, pentru scafandrii de luptă. 1965: U. S. Navy adoptă amestecurile respiratorii binare heliu-oxigen (HELIOX) pentru aparatele autonome de scufundare, decompresia fiind efectuată după tabelele lui Workman. 1975: Navy Experimental Diving Unit (NEDU) se stabileşte în Panama City, Florida, locaţie unde se află şi în prezent. 1979: U. S. Navy înlocuieşte aparatul Mk 6 UBA cu un aparat în circuit închis, Mk 15. 1980: este terminată construcţia noului sediu al Naval Diving & Salvage Training Centre (NDSTC), în Panama City, Florida. 1982: U. S. Navy înlocuieşte aparatul în circuit închis Mk 6 Emerson-Lambertsen, cu noul aparat Draeger LAR V pentru scafandrii de luptă.
ADRESE WEB
Faceplate - http://www.navsea.navy.mil
|
