SCUFUNDAREA PROFESIONALĂ PE PLAN MONDIAL |
|
900 î.Hr.: o friză asiriană
reprezintă câţiva scufundători, probabil soldaţi,
ce respirau prin nişte burdufuri din piele în timp ce
înotau sub apă. Este cea mai veche mărturie a
folosirii unui dispozitiv de respirat sub apă. sec.IV
î.Hr.: scrierile lui Aristotel Istoria animalelor,
Oppian Haleuticele, Eschil Rugătoarele şi Pliniu Istoria
naturală cuprind referiri la viaţa şi munca pescuitorilor de bureţi
de mare. În opinia acestora,"...ei sunt cei care au pătruns
pentru întâia oară în chip sistematic în
elementul neprimitor al apei". 1250: Roger Bacon descrie în lucrarea Opus Major nişte rezervoare de aer destinate scufundătorilor. 1430:
manuscrise aflate în Biblioteca Naţională din München
arată un scufundător care recuperează bunuri de la
o epavă şi care este echipat cu un costum şi o cască din
piele prelungită cu un tub până la suprafaţa apei
şi ale cărui extremităţi deschise sunt susţinute de
două flotoare. 1535: Gugliemo de Lorena folosindu-se de un clopot de scufundare explorează epavele galerelor romane scufundate în lacul Nemi. 1538: la una din primele scufundări ce au avut
loc cu un clopot de scufundare, în râul Tejo din Spania, a
asistat însuşi împăratul Carol Quintul. În secolul al
XVII-lea apar şi alte clopote de scufundare cum ar fi cel al lui
Spalding, Trieval, şi Sturmius (Figura
4).
1667: fizicianul şi chimistul englez Robert Boyle (1628-1691), descoperă pentru prima oară simptomele bolii de decompresie. După decompresia unui şarpe, Boyle observă formarea de bule de aer în ochii şarpelui. Robert Boyle cunoscut mai ales prin lucrările sale despre gaze, descoperă efectele pe care le are presiunea asupra diferitelor volume de gaze şi enunţă în anul 1670 legea compresibilităţii gazelor. De asemenea, Boyle este cel care a descoperit că aerul are greutate. În toate experimentele sale cu gaze, Boyle s-a folosit de pompa pneumatică a lui Van Guericke. 1676:
Edme Mariotte (1620-1684), fizician francez completează legea
lui Boyle adăugând enunţului "la temperatură
constantă", legea devenind Boyle-Mariotte. 1690: Sir Edmund Halley, descoperitorul cometei care-i poartă numele, perfecţionează clopotul de scufundare prevăzând împrospătarea aerului în clopot cu ajutorul proviziilor de aer coborâte sub apă într-un butoi lestat. Cu acest clopot Halley se scufundă până la adâncimea de 18 m, timp de 1,5 ore. (Figura 8). 1691: Denis Papin propune trimiterea aerului comprimat în clopotul de scufundare cu ajutorul unei pompe de la suprafaţă, printr-un tub prevăzut cu supape. 1714: Valentini descrie în lucrarea Musei Musearum un scafandru înzestrat cu o bonetă din pânză ceruită şi cu o mască. În vârful acestei bonete prevăzută în partea de jos cu o pânză din bumbac mai groasă ce se strângea etanş în jurul gâtului, era prinsă o trompă lungă din piele cu ajutorul căreia scafandrul se scufunda în locuri adânci şi să rămănă sub apă timp îndelungat. (Figura 9). 1715: John Lethbridge coboară cu ajutorul unei carcase etanşe la adâncimea de 16...18 m timp de 20 minute, într-o misiune de salvare (Figura 10). 1754: Richard Pocoke descrie un costum de scafandru cu cască ce era alimentat de o pompă de aer. 1762: un alt englez, John Smeaton realizează un cilindru suflant antrenat de o roată hidraulică. Apoi, în anul 1779 Smeaton crează chesoanul de scufundare cu ajutorul căruia au fost reparate fundaţiile picioarelor podului de la Hewhorn, Anglia. 1771: parizianul Freminet
inventează "maşina hidrostatergatică". Aparatul era
alcătuit dintr-o rezervă de aer, o cască cu
ferestruică şi o îmbrăcăminte din piele
etanşe şi solidă. O armătură metalică
articulată asigura rezistenţa la presiunea apei
lăsând în acelaşi timp scafandrului mai multă
libertate a mişcărilor. Aparatul lui Freminet permitea
circulaţia continuă a aerului, iar respiraţia se efectua prin
intermediul unor foale pe care le purta scafandrul şi care erau puse
în mişcare de un resort. Cu acest aparat Freminet a stat timp de
mai mult de o oră la adâncimea de 15 metri pe fundul
fluviului Sena. (Figura
11). 1776:aplicând invenţia lui Smeaton, John Wilkinson realizează prima suflantă pe care o instalează în atelierul său din Wilby, Anglia. Acesta a fost primul prototip al tuturor compresoarelor mecanice. 1797: inginerul german Karl Heinrich Klingert
publică lucrarea Tauchermaschine (Aparat pentru scufundare) în
care propune un aparat de respirat sub apă
asemănător cu cel al lui Freminet. (Figura
12). 1805: Fullerton realizează un clopot de scufundare undividual. 1808: Brizé-Fradin concepe un aparat autonom de respirat sub apă considerat a fi şi el unul din strămoşii aparatelor autonome moderne. (Figura 13). 1809: germanul Friedrich Von Drieberg inventează un aparat autonom numit “tritonul”. Aparatul era alcătuit dintr-un rezervor cu aer pe care scafandrul îl ţinea în spate şi alimentat cu aer de la suprafaţă printr-un tub. Scafandrul purta pe cap o coroană la care era ataşată o vergea metalică. Prin mişcările capului, vergeaua acţiona o supapă a rezervorului, scafandrul alimentându-se astfel cu aerul comprimat din acesta. (Figura 14). 1819:
germanul Augustus Siebe inventează echipamentul de
scafandru cu cască şi fără costum de scufundare în care aerul era
trimis de la suprafaţă prin pompare. Siebe brevetează în anul
1837 o variată perfecţionată a aparatului său (Figura
15). La acest nou aparat, aerul suplimentar ieşea printr-o
supapă laterală a căştii care la nevoie putea fi manrvrată cu capul de
scafandru. Costumul era complet etanş şi îmbrăca scafandrul
complet cu excepţia mâinilor care se puteau pune în nişte
mănuşi din cauciuc etanşe la încheieturi. Costumul mai era
prevăzut şi cu o garnitură solidă din cauciuc ce se prindea de pieptar.
Casca era detaşabilă şi se putea fixa de pieptar printr-un filet
special. Costumul mai era prevăzut cu tălpi din plumb. Cu aparatul
Siebe se puteau efectua scufundări până la adâncimea de 54
m. Apare astfel echipamentul clasic sau greu de scufundare cu costum şi
cască rigidă alimentat de la suprafaţă cu aer comprimat. Acest tip de
costum de scufundare a fost fabricat în Anglia de firma Siebe
Gorman & Company Ltd., precum şi de Dräger în
Germania, Galeazzi în Italia, Denayrouze în Franţa, Morse
Diving Equipment Company şi Schrader în S.U.A. şi Yokohama Diving
Apparatus în Japonia. 1834: americanul Norcross inventează supapa de evacuare a aerului expirat de scafandru din cască. 1836: americanul Charles Dean publică primul manual de scufundare ce cuprindea elemente generale referitore la modalitatea de efectuare a scufundărilor. 1845: Traussort, profesor de fizică la un liceu din Angers, Franţa, studiază pentru prima oară efectele compresiei aerului asupra organismului uman participând el însuşi la experimente. Rezultatele le publică într-un raport din Buletinul societăţii industriale din Angers. 1846:
este conceput şi realizat primul submersibil purtător de
scafandri numit Pyrhydrostat de către dr. Payerne. Părintele
submarinului purtător de scafandri modern este considerat a fi
americanul Simon Lake care a realizat câteva modele pentru US
Navy în perioada 1890...1900. 1870:
Rouquayrol şi Denayrouze pun la punct un nou dispozitiv pentru aparatul
lor,"aeroforul" (Figura
20). Ca şi în modelul anterior, scafandrul purta pe
spate în poziţie orizontală un rezervor din oţel ce
conţinea o mică cantitate de aer comprimat la presiunea de 40
bar. Din exterior o pompă împingea în rezervor aerul
până la această presiune. Între rezervor şi
căile respiratorii aerul era destins în regulator, organ
de precizie al aeroforului. Pe cele două feţe ale unei membrane
acţionau pe o parte presiunea ape, iar pe cealaltă presiunea
aerului respirat. Dacă aceasta era inferioară presiunii
apei sau atunci când plămânii începeau
să fie comprimaţi, membrana se deforma declanşând
deschiderea unei supape ce permitea pătrunderea aerului. Atunci
când presiunea aerului creştea (în timpul expiraţiei), sau
când presiunea apei scădea (în timpul
ridicării), supapa se închidea iar excesul de aer era
evacuat prin deschiderea unei valve din cauciuc numită "cioc de
raţă". Prin acest regulator al aeroforului se realiza în
mod automat echilibrul între presiunea apei exercitată la
exterior asupra corpului scafandrului şi presiunea aerului la interior
în plămânii scafandrului. În acest mod,
respiraţia nu necesita efectuarea unui efort deosebit. Aparatul
Rouquayrol-Denayrouze în varianta autonomă, corespunde
exact ca principiu aparatului autonom de astăzi. Acest aparat
putea fi utilizat nu numai autonom dar şi cu alimentare de la
suprafaţă de la o pompă prin intermediul unui furtun din
cauciuc, cu avantajul unei lungi durate de scufundare dar având
inconvenientul unei mari jene in mişcare. Varianta autonomă a
acestui "aparat cu presiune joasă" nu oferea o autonomie
suficientă de scufundare (mai puţin de 15 minute la
adâncimea de 10 metri), însă varianta mult mai
perfecţionată care a urmat "aparat respirator cu presiune mare",
permitea atingerea adâncimii de 40 metri sau adâncimea de
10 metri şi durata de peste o oră. 1878: Paul Bert, medic şi profesor de fiziologie la Sorbona, pe baza observaţiilor anterioare concluzionează că boala de cheson este identică cu problemele pe care le au şi scafandrii. Bert publică lucrarea Presiunea barometrică punând astfel bazele fiziologiei scufundării. Bert stabileşte toate legile care astăzi stau la baza atât a fiziologiei hiperbare dar şi a celei hipobare pentru aviatori şi alpinişti. El a studiat diferitele componente ale aerului şi pentru fiecare a observat mai întâi cum reacţionează animalele la depresiune şi apoi ce se petrece într-o atmosferă în care aerul este comprimat. Într-o primă serie de experimente, Bert a folosit vrăbii iar apoi pentru a analiza sângele a folosit câini. În acest scop, el a construit un cheson pentru decompresie şi unul pentru compresie precum şi o "maşină pentru extras gazele din sânge" (Figura 22). În esenţă concluziile sale sunt următoarele: peste adâncimea de aproximativ 15 metri, oxigenul pur devine toxic însă când este amestecat cu azot adâncimea limită este de circa 120 metri; azotul este foarte puţin solubil în sânge la presiune atmosferică, însă devine solubil din ce în ce mai mult odată cu creşterea adâncimii; dacă revenirea la suprafaţă este prea rapidă, azotul se degajă din sânge sub formă de bule care pot să dea senzaţii de pişcături şi dureri în articulaţii; dacă aceste bule astupă vasele sanguine, se produce o embolie gazoasă care poate conduce la paralizie sau chiar moarte. De aici Paul Bert trage concluzia că revenirea la presiunea normală trebuie să se facă lent pentru a permite azotului să fie eliminat treptat. Totodată Bert menţionează pentru prima oară necesitatea utilizării oxigenului pur pentru reducerea timpului de decompresie. 1897:
James Lorrain Smith studiază efectele toxice pe care le are
oxigenul asupra alveolelor pulmonare atunci când este inspirat la
o presiune partială mai ridicată (efectul Lorrain Smith). 1913: J. E. Williamson realizează primele filmări subacvatice cu ajutorul unui aparat montat într-o cameră sferică. 1915:
în timpul operaţiunilor de ranfluare a submarinului F4 scafandrii
US Navy utilizând echipament greu cu alimentare de la suprafaţă
ating adîncimea maximă de 100 m. 1928: Robert Davis construieşte chesonul submersibil de decompresie pentru scurtarea perioadelor lungi de decompresie ale scafandrilor. 1931: este realizat tot de către Robert Davis un cheson prevăzut cu trei compartimente ce avea posibilitatea de a se cupla cu un cheson submersibil presurizat în care scafandrii să efectueze decompresia într-un mediu uscat. 1935...1946: fiziologi ruşi sub conducerea lui A. D. Orbelli investighează folosirea heliului în amestecurile respiratorii pentru scufundări în saturaţie de până la 200 m adâncime. 1937: este consemnată prima scufundare realizată cu amestec heliu/oxigen (HELIOX) în scopuri civile, de către americanul Max Gene Nohl, care atinge adâncimea de 128 m în lacul Michigan (Figura 28). Un an mai târziu, Max Nohl împreună cu Edgar End realizează şi prima scufundare în saturaţie. Ei au stat timp de 27 ore la adâncimea de 30 m respirând aer, iar decompresia a durat 5 ore.Tot într-o scufundare cu caracter civil, Jack Brown atinge adâncimea de 168 m în anul 1946. 1943: detentorul Cousteau-Gagnan eşuează primele teste efectuate în luna Februarie în râul Marne de lângă Paris. Se aduc o serie de modificări cum ar fi fixarea supapei de evacuare a aerului expirat în camera detentorului la acelaşi nivel cu cea de inspiraţie şi punerea unui al doilea furtun separat pentru expiraţie. În acelaşi an în cursul verii şi toamnei, Cousteau împreună cu Philippe Taillez şi Frederic Dumas testează prototipul acestui aparat în Marea Mediterană. Deoarece aparatul se dovedeşte a fi sigur şi deosebit de uşor de utilizat, este folosit şi de către ceilalţi membri ai familiei Cousteau (soţia şi cei doi fii). Se efectuează peste 500 de scufundări testând aparatul încercându-se determinarea limitelor de utilizare. Astfel în luna Octombrie, Dumas atinge adâncimea de 64 de metri. Aparatul suferă o serie de perfecţionări ajungându-se în anul 1945 la renumitul detentor Cousteau-Gagnan, CG-45 (Figura 29). Acesta va fi urmat de alte variante perfecţionate şi anume de detentorul Mistral şi Super Mistral de tipul "detentor dorsal" cu un singur etaj şi apoi de detentorul Acquilon cu două etaje separate. Toate aceste modele au fost produse la firma La Spirotechniques, o subsidiară a L'Air Liquide şi comercializate în Franţa începând cu anul 1946. Aparatul Cousteau-Gagnan stă la baza tuturor aparatelor de respirat cu aer comprimat utilizate în prezent în scufundarea autonomă. În S.U.A.aparatul Cousteau-Gagnan a fost comercializat sub denumirea de Aqualung. 1945: suedezul Arne Zetterström folosind un
amestec respirator alcătuit din hidrogen şi oxigen (HIDROX) reuşeşte
să atinghă adâncimea de 161 m. 1960: Edwin
Link, Jaques-Yves Cousteau şi George Bond definitivează teoria
scufundărilor în saturaţie, iar în anii următori au loc
primele experimente cu case submarine: 1962 Man-in-Sea I (Figura
44), Precontinent I, Conshelf I; 1963
Precontinent II, Conshelf II; 1964 Man-in-Sea II,
Sealab I
(Figura 45); 1965 Sealab II (Figura
46), Precontinent III, Conshelf III; 1969
Tektite I (Figura
47). În cadrul experimentului Man-in-Sea II
s-a atins cea mai mare adâncime, 132 m, iar timpul experimentului
Tektite I scafandrii au petrecut 60 de zile la adâncimea
de 12 m. 1965: firma Taylor Diving and Salvage pune la punct unul din primele sisteme de scufundare tip turelă-cheson Mark DCL cu care se efectuează scufundări în saturaţie la adâncimea de 91 m în Golful Mexic. 1966: Bev Morgan şi Bob Kirby înfiinţează în Santa Barbara, California, firma Kirby Morgan Corporation, primul fabricant de căşti rigide superuşoare şi de măşti faciale de scufundare. Ca urmare a intensificării exploatării resurselor petroliere offshore, s-au făcut eforturi pentru a se adapta şi perfecţiona vechiul echipament clasic Siebe care devine tot mai greoi şi dificil de utilizat. Perfecţionările aduse noilor echipamente s.au axat în special pe realizarea unei noi generaţii de aparate de respirat sub apă având greutate mult redusă. Aceste noi echipamente sunt alcătuite dintr-o cască rigidă având greutate redusă şi prevăzută cu un singur geam, iar în locul costumului clasic fixat de cască se utilizează un sistem de cuplare pentru casca rigidă sau masca facială format dintr-un inel metalic şi un guler din cauciuc (Figura 35). 1970: medicul Morgan Wells începe mai multe experimente în cadrul "National Oceanic and Atmospheric Administration" (N.O.A.A.) pentru utilizarea amestecurilor azot-oxigen (NITROX) în timpul efectuării scufundărilor autonome cu caracter civil. Aceste experimente au avut la bază numeroase alte teste anterioare efectuate de către U. S. Navy începând cu anul 1943. 1972:
doi scafandrii din U. S. Navy lucrează timp de 30 minute la
adâncimea de 288 m. 1977: are loc experimentul Janus IV în care o echipă de scafandrii francezi lucrează în mare la adâncimea de 460 m. În timpul experimentului unul din scafandrii coboară la 501 m, record de scufundare reală. 1980: trei scafandrii britanici doboară recordul francez în chesonul de la Alverstoke, atingând adâncimea de 660 m în scufundare simulată. 1981: în Centrul experimental hiperbar de la Duke University, se atinge adâncimea de 686 m tot în scufundare simulată. Cei trei scafandrii au stat în camerele hiperbare 43 zile, 8 ore şi 26 minute. 1985: firma COMEX din Franţa realizează experimentul Hydra V în cadrul căruia două echipe de câte trei scafandrii au respirat amestec HIDROX la adâncimea de 450 m în scufundare simulată. În anul 1992, COMEX realizează experimentul Hydra X în care se atinge adâncimea record de 701 m, performanţă ce este neegalată până în prezent.
ADRESE WEB Firme de lucrări subacvatice American Underwater Services - http://www.americanunderwaterservices.com Aqua Diving Services Ltd - http://www.aqua-diving-services.com Cal Dive International - http://www.caldive.com Cape Diving International - http://www.capediving.com COMEX - http://www.comex.fr Deep Offshore - http://www.deepoffshore.com Dive-Marine Services Pte - http://www.divemarine.com.sg Dominion Diving - http://www.dominiondiving.com Dykab - http://www.dykab.se GB Diving BV - http://www.gbdiving.nl Hydrex - http://www.hydrex.be Hydroremont - http://www.hydroremont.com Hydroweld - http://www.hydroweld.com Impresub - http://www.impresub.it Inspection & NDT - http://www.inspectionjobs.com K. D. Marine - http://www.kdmarine.com Nordseetaucher Gmbh - http://www.nordseetaucher.de <> Oceaneering International Inc. - http://www.oceaneering.com Ocean Works Asia - http://www.owa.co.jp Oriente Marine Group - http://www.omgca.com Podvodservice LLC - http://podvodservice.non.ru Podvodspetsstroy - http://www.pss.dp.ua Psomakara Divers - http://www.psomakara.gr Qatar Subsea Services - http://www.haluloffshore.com Stolt Offshore S.A. - http://www.stoltoffshore.com <> S & J Diving - http://www.sjdiving.com Subsea7 - http://www.subsea7.com Taucher Heros Gmbh - http://www.taucher-heros.de Technip Coflexip Ltd. - http://www.technip-coflexip.com Underwater Diving Services - http://www.uds.co.uk
Organizaţii ADC (Association of Diving
Contractors) - http://www.adc-usa.org
Producători de echipamente de scufundare profesională Amron International - http://www.amronintl.com
Amron International - http://www.amronintl.com Reviste on line Dräger
Review - http://www.draegerreview.com Şcoli de scufundare profesională |